Olanda (I) – Ziua cea mai lunga

Pentru ca in ultima vreme functionez dupa principiul ” De ce sa faci azi ce poti face maine- lasa pe poimaine ca poate se rezolva de la sine 😉 ” am tot amanat momentul scrierii amintirilor din vacante. Pe de alta parte insa odata ce incep un lucru nu ma las pana nu il termin, asa ca chiar daca m-am hotarat mai greu, proiectul – odata inceput – o sa fie si dus la capat. Totodata e si un challenge personal, pentru ca mi-am propus sa sistematizez impresiile de calatorie cronologic, si nu sa le asez in stilul „ravasit” care imi caracterizeaza blogul (si pe mine de altfel). E o incercare de „jurnal” adevarat in care mi-as dori sa cuprind ce am vazut, gandit si simtit intr-o lume care m-a surprins prin contrastele ei.

Asadar…

Decizia

De cativa ani amanam vizita in Olanda. Cum nasii nostri sunt stabiliti acolo (nasa de vreo 9 ani, nasul de cand se stie) de fiecare data cand vorbeam sau ne vedeam discutiile se incheiau invariabil cu invitatia de a ne petrece concediul la ei. Nu aveam nici un motiv obiectiv pentru a amana, insa ca orice lucru pe care „il putea face oricand” totdeauna cand stabileam destinatia de vacanta Olanda trecea pe ultimul loc. Cu nasii ne vedem cam de trei ori pe an ( de Craciun, Paste si prin iulie/august), si de fiecare data cand plecau ne ziceau in gluma ca daca nu ne hotaram mai repede ne baga in bagaj si ne iau ” la ei acasa”.

Dar decizia a fost spontana si nu rezultatul unui planning indelungat. Dupa ce ne anuntasera ca in iulie vin pentru 2 saptamani in tara si ca sa facem bine sa ne gandim cum facem cu concediul „nostru” ca nu se mai accepta scuza „venim la anul” , cineva a reactionat la „ultimatumul” nasilor. Intr-o dimineata de mai m-am trezit din cauza zgomotelor ritmice ale tastaturii.

„Ce faci acolo iubire?”

„Bine, uite am rezervat biletele la KLM”

„Pentru?”  – somnoroasa, nici macar nu inteleg ca e vorba de KLM, imi imaginez ca e vorba de concertul cine-stie-carei trupe intitulate „caelem” :)) sau ceva pe aproape

„Amsterdam. Dus intors. Plecam pe 23 iulie, odata cu nasii, ne intoarcem pe 5 august.”

„Glumesti, nu? Pai eu nu mi-am facut cerere de concediu, habar nu am daca pot in perioada aia”

„Pai nici eu, dar suntem in mai, remember?”

„Si daca nu se poate?”

„Ghinion. Sa se poata.”

 

Surpriza

Si nu numai ca s-a putut, ba chiar contextul a facut sa fiu  free as a bird in perioada cu pricina. Surpriza a aparut in momentul in care la inceput de iulie jumatatea mea cea hotarata si determinata ( si care in fiecare seara de joi obisnuia sa iasa la fotbal „cu baietii”) m-a sunat sa ma anunte ca e „la urgenta, mi-am scrantit piciorul, nimic grav”. Dupa care a ajuns acasa cu piciorul in gips. Consternata, citesc ce scrie pe biletul de la spital: luxatie de glezna cu deplasare; pacientul revine dupa 3 saptamani pentru control si scoaterea bandajului. Grozav, mai ales ca noi peste vreo doua saptamani aveam rezervare la avion, iar nasii veneau a doua zi in tara, unde planuisem deja niste iesiri la munte in perioada cat stateau ei aici.

” Lasa, ma, nu te mai necaji- ma consiliaza nasa cand ne vedem. Valea Cernei acolo ramane, sa se faca finul bine pana plecam”.

„Pai nasa, noi plecam pe 23 iar gipsul trebuie scos pe 27…”

„Pacientul”, prezent de asemenea la discutie simte nevoia sa intervina:

„Lasa ca il conving eu pe ala sa mi-l scoata mai repede…Uite, deja pot sa pun piciorul in pamant si nu ma doare”

” Ba sa faci bine sa iti tii piciorul ridicat , cum ti-a zis doctorul, vedem noi ce facem”

Recuperarea mergea bine, asa ca cu vreo doua zile inainte de plecare ma trezesc ca „pacientul” plin de initiativa personala mesterea de zor prin baie la bandajul gipsat. ” Ce faci acolo?” „Il scot, ce crezi ca fac? Ce, tu crezi ca ma duc la doctor si ala mi-l scoate ca asa vreau eu? Il scot singur, mare branza..” Usor de zis, mai greu de facut. Nu imposibil insa. Dupa vreo ora de stradanii piciorul era eliberat de gips iar eu umblam prin farmacii cautand fasa elasteca pentru fixarea gleznei. Inutil de spus ca cele doua zile ramase pana la plecare le-am petrecut impartindu-ma intre pregatirea bagajelor si masatul gleznei. Duminica dimineata, in ziua plecarii, glezna era inca umflata…in ciuda masajelor insistente si a gelurilor si cremelor inflamatoare aplicate.

Altofobie/aviofobie si toate celelalte

Zborul cu avionul imi provoaca o angoasa cumplita, am senzatia ca am capul infasurat intr-o pacla densa, care imi inabusa ratiunea, lasand toate angoasele sa se manifeste. Sentimentul de frica ma domina in asa masura incat ignor cu desavarsire controlul temeinic pe care ni-l fac pe Otopeni. Imi scot cureaua de la blugi, ma descalt, deschid cuminte bagajul de mana, pe scurt ma supun fara nici o cracnire. Odata instalati comod in avion (un 737/300, cel mai amarat model ever, care imi da senzatia de autocar), intru in trepidatii si in silencio stampa, o stare care nu ma caracterizeaza nicicum. Din momentul in care simt ca suntem in „aer” si ca pamantul se indeparteaza din ce in ce mai mult starea de neliniste se amplifica. Cei mai multi pasageri incearca sa isi „omoare timpul” citind sau dormind. Eu stau cu ochii atintiti in gol, prinsa la mijloc intre nasa care e asezata la fereastra – si care incearca sa imi descrie cat de faina e privelistea, si „jumatatea” mea care aplica „tratamentul de soc” pentru a ma scoate din starea de transa-adica face misto la greu. Schimb strategia, deja nu mai privesc in gol, ci ma uit necontenit la ceas. 2 ore si trei sferturi imi par o vesnicie in autocarul zburator care se hurducane de parca ar merge cu viteza pe o autostrada denivelata. Daca as putea, as comprima orele…

La un moment dat nasa imi spune: „hai ca nu mai e mult, o sa inceapa sa coboare curand. Uite ce fain, se vede si un avion, foarte aproape”. In sfarsit, imi indrept privirea spre geam si disting printre norii pufosi un avion Alitalia . Nu trec nici cateva minute si se aude un zgomot metalic, ca si cum avionul ar fi fost atins de o palma imensa. Ne zdruncina bine-bine, dar scurt. In cateva secunde se aude si vocea pilotului, care vorbeste in olandeza. „Ce naiba zice asta?” o intreb pe nasa deja in culmea panicii. „Stai linistita, zice ca am trecut prin niste turbulente de siaj provocate de dara lasata de celalalt avion,isi cere scuze si zice ca astfel de evenimente nu pot fi prevazute”  In timp ce pilotul repeta mesajul si in engleza eu incep sa dau glas tuturor temerilor inabusite pana atunci ” Turbulente de siaj? E foarte nasol, am vazut eu la Aircrash investigation, pe National Geografic, astea sunt periculoase rau, pot sa provoace o gramada de probleme, sunt mai rele ca turbulentele normale…”

E momentul in care” jumatatea mea” declara solemn ca imi scoate toate programele cu documentare pline de dezastre din grila TV si face rocada de scaune cu nasu, pentru ca nici misto-urile si nici amenintarile nu mai functioneaza asupra mea. Nasu de obicei e si mai „acid” la capitolul glume insa are un degree in psihologie si counseling , asa ca isi da seama ca panica mea e adevarata si nu mimata; se straduieste  asadar sa ma invete rapid cateva tehnici de iesire din criza. Imi zice :”respira adanc”, imi da sa mestec o guma (e o tehnica ce a functionat, deja aveam falcile inclestate), imi da picaturi sa imi pun in nas ca sa respir mai bine, dupa care declara ” You should have ordered beer, not orange juice”.

„Hai, ca uite, deja se vad ambarcatiunile de pe IJsselmeer!”

Ma intorc iarasi spre geam, prudenta- doar ultima oara cand facusem asta urmase turbulenta de siaj 😉 Da, frumos, da nu pot sa ma uit mult. „Vrei sa fac eu poze?” ” Nasa, fa ce vrei, numai nu-mi face mie poze” ” Nu ma, sa pozez privelistea, sa vezi ce ai pierdut” ” Bine, bine”

1_in avion (6)1_in avion (8)

1_in avion (10)1_in avion (11)

Pozele nu sunt nemaipomenite, din cauza faptului ca lumina se reflecta in apa, iar pe deasupra se mai observa si geamul nu tocmai curat al avionului.

M-am linistit complet abia cand am simtit ca avionul ruleaza pe pista. Nu doar ca am recuperat din plin orele cat am stat nevorbita, dar parca mi-am deschis deodata toti receptorii senzitivi si nu mai conteneam sa imi exprim mirarea „Wow, ce pista de aterizare faina” (pista pe care am aterizat trecea pe deasupra unei autostrazi ) „Ce mare e aeroportul, pai al nostru arata ca un hangar” …si tot asa am tinut-o . Nici nu stiu cand ne-am luat bagajele (care deja veneau pe banda cand am ajuns acolo) si am trecut de security check.

Un moment de usurare

Trecem de security check si imi dau seama ca cea mai mare realizare e nu aceea ca am aterizat cu bine (deja ratiunea a preluat comanda: statistic vorbind probabilitatea unui incident aviatic e foarte mica) ci aceea ca nu am facut pe mine. Asa ca disperata ma indrept catre nasa si ii spun : „Eu am nevoie la toaleta…dinainte sa ne suim in avion” Nimic mai usor, toalete sunt peste tot, deci nu trebuie sa le cauti.”Mergem impreuna, am si eu nevoie, imi zice nasa” si ne indreptam fericite spre una din toalete. 

De la bun inceput spatiul  ma surprinde nu doar prin curatenia desavarsita (a carei intretinere, intr-un aeroport foarte aglomerat cum e Schiphol-ul chiar presupune efort), ci prin muzica ce se aude in surdina. E la fel de fain ca la Marriot, si ala e un hotel de 4*, nu un loc unde se perinda zilnic zeci de mii de oameni. Incantarea provocata de curatenie si muzica ambientala imi e risipita in momentul in care – ca tot omul- vreau sa trag apa. Nexam buton sau orice alt device care ar putea fi actionat in acest scop. Incep sa cercetez cu atentie fiecare colt – nimic nu poate sa ma scoata din dilema. Ce naiba fac acum? „Nasaaaaaaaa….eu cum naiba trag apa?” „Pai iesi afara” „Ies dar cum trag apa” ” Iesi afara si „se trage” singura” A, bun. Asta chiar a fost tare. Ce inseamna gandirea proactiva: vorba ceea, de cate ori nu ati intrat intr-o toaleta lasata murdara pentru ca ocupantul anterior nu trasese apa, si v-ati intors urgent pe calcaie hotarati ca mai bine va scapati in pantaloni decat sa intrati intr-un wc insalubru? Ei bine, in Olanda, sau cel putin pe Schiphol probabilitatea de a se intampla asa ceva e nula.

” Ufff, am scapat de emotii” ma destainui nasei.

„Da, si eu”

” Tu, emotii?

„A, nu de zbor. De bagaje. De fiecare data cand plecam din Romania mama imi pune mancare in bagajul de cala. Acum de exemplu am o casoleta cu vreo doua kile de carnati de casa, una de branza de la tara, vreo doua borcane de miere, vreo doua de zacusca. Ambalate bine si ascunse intre haine. O sa intelegi tu mai bine cand o sa vezi ce gust are mancarea la astia. N-ai vazut ca dupa ce am trecut noi i-a oprit pe unii si le-au desfacut bagajele ?”

„N-am observat, chiar n-am fost atenta la asta”

„Bine, ei cauta altceva. Da iti dai seama , daca ne controlau ne faceam de cacao”

„Si mancarea ?”

„Mancarea o aruncau, evident. Insa aici pica mult mai nasol cand „te faci de cacao”. O sa vezi, olandezii se conformeaza regulilor-fie ele scrise sau nescrise. Faza cu olandezii -nonconformisti e legenda, doar ti-am zis. In realitate insa imediat esti etichetat si taxat daca nu te supui unui set de reguli impus de societate”

„Aham. Bine de stiut”

Drumul spre casa

De pe Schiphol si pana in micutul orasel din Drenthe unde stau nasii facem cam o ora jumatate cu masina. Nici nu pot sa incep o discutie legata de autostrazile si drumurile lor, pentru ca nu suporta nici un fel de comparatie cu ale noastre. Si, pe langa faptul ca au numeroase autostrazi nici macar nu se percepe taxa la intrare. Pe langa asta, sistemul de avertizare si semnalizare cu privire la existenta blocajelor in trafic nu e o poveste ci o realitate bine pusa in practica. Asta am constatat si noi pe drumul spre casa, cand la un moment dat tatal nasului s-a intors catre noi aratandu-ne panoul ” Rush hour. We change route”. La 5 dupa amiaza autostrazile sunt in general aglomerate, in cursul saptamanii pentru ca e ora cand se iese de la serviciu; in cazul nostru – era vorba de o zi de duminica, insa aglomerat tot era, asta neinsemnand ca se statea pe loc, desi am inteles ca se poate intampla si asta.

„Molen” – imi arata nasul pe geam.

Ma uit, caci evident nu inteleg ce spune. Noi de obicei ne intelegem cu nasul in engleza si intr-o romana stalcita, insa acum deja simtindu-se acasa ne „luase ” pe limba lor. In masina era oricum un amestec incredibil de romana/engleza/olandeza.

” Mori de vant imi zice nasa. „Pai ce, astea sunt mori? Ma uit la constructiile metalice albe care impanzesc campul cat vezi in zare. Noi vrem sa le vedem pe alea vechi, clasice” Nasa zambeste ” Sunt si de-alea, o sa vedeti una curand la noi in sat. Numai ca majoritatea sunt nefunctionale”

La „sat”

Nasii stau in Drenthe, intr-o localitate mica, cu mai putin de 4.000 de locuitori. Pana si satul bunicilor nostri il depaseste ca numar de locuitori. Ca si nivel de trai, civilizatie, organizare – tot ce vrei – satul nasilor depaseste orice cartier rezidential din orice oras din Romania. Pe langa utilitatile absolut necesare gen supermarketuri, posta, banci, in „satul” nasilor poti sa te duci la piscina, golf, tenis…Vorba ceea: „au di toate”.

Ca tot vorbeam cu nasa despre conformismul olandezilor, trebuie sa subliniez ca lucrul asta se vede in mod clar din modul in care arata localitatile lor. Casele respecta un tipar prestabilit de primarie, care nu da aprobari de constructie decat daca constructia se incadreaza intr-un standard prestabilit. Asa ca nu o sa vezi case cu balcoane, turnuri, colonade , una rosie, alta galbena una roz, cum se intampla pe la noi. Fiecare casa e unica, insa impreuna cu celelalte formeaza un tot unitar. ” Prea multa ordine ” zice nasa  ” Mie tare imi place… ” In plus ca si detaliu picant apropo de organizare, nici macar numele strazilor nu sunt puse „la intamplare”. De exemplu, nasii stau pe o straduta care poarta numele unei flori. Toate stradutele din jur poarta nume de flori. Daca te-ai pierdut si cauti strada „Randunicii” – sa zicem- e clar ca nu o vei gasi in „zona florilor”

Domestice

Ca in prima zi, ne instalam, si asta destul de repede. Nasa si nasul fac prezentarile casei si pisicii – pe care le cunoastem doar din poze.  Cum Flor, mitza nasilor e in dispozitie salbatica eu decid ca e mai usor sa ma imprietenesc cu pestii din iazul lor:1_pe drum si acasa la nasi (13)

 

Dupa ce ne mai tragem sufletul putin , nasa anunta: „A sunat socrella, zice ca sa mergem la ei la masa.” E cam tarziu, ne explica nasa. Stii, astia iau masa la ora 6. Fix. Toata lumea se conformeaza, la ora aia se mananca, dupa 8 se bea o cafea cu niste prajiturele de-ale lor. Noi suntem intre”  Ne indreptam asadar spre parintii nasului. O distanta de vreo 500 de m, pe care o parcurgem cu masina . „Aici nu se merge pe jos. Masina sau bicicleta. Mergem dupa aia la prietenii nostri ca pleaca in concediu, am vorbit cu ei sa va imprumute bicicletele lor cat sunt in vacanta si iesim sa ne plimbam”.

Ajunsi la casa parintilor nasului, ne trezim ca suntem luati pe sus de un alt „obicei” domestic, asupra caruia nasa nu are timp sa ne previna. Ni se face mai intai turul gradinii:

10_acasa la parintii lui Richard (1)4_acasa la parintii lui Richard (2)4_acasa la parintii lui Richard (1)

„Come see the house!”

Ne uitam unul la altul ” Pai nu mancam afara?”

 ” Inside, inside” ne arata tatal nasului, cu care ne intelegem intr-o engleza minimala.

Nasa vede confuzia pe fetele noastre si se grabeste sa ne lamureasca ‘”Nu-nu, afara mancam, va invita sa le vedeti casa. Nu-i refuzati, e placerea lor” . Facem evident turul casei. Ca si la nasi acasa, totul e aranjat cu un bun gust impecabil. E ca si cum la scoala toti ar face cursuri de estetica si design interior. Ne intoarcem si nasa ne lamureste ” Sunt toti un pic exhibitionisti, le place sa isi arate casele si gradinile, dar asta se face intre prieteni.Deci daca va invita inauntru sa nu refuzati niciodata. Vedeti ca mergem si la Hetty si la Freik, la prietenii nostri, ca maine pleaca in concediu si trebuie sa le udam gradina. Or sa va invite si ei in casa, asta ca sa fiti pregatiti”. OK, acum stim.

Tot legat de obiceiuri domestice, se mai intampla o chestie care ne convinge de conformismul olandez. In timpul mesei servite tarziu, vecinii parintilor nasului vin in vizita. E ora 8, ora la care in mod normal se serveste cafeaua si piscoturile. In momentul in care ne vad la masa observam cum le cad fetzele si nu stiu cum sa se mai scuze. Scuzele ploua si din partea cealalta, ca doar de! se manca mai tarziu decat trebuia, adicatelea nu vecinii erau aia care incalcasera „codul bunelor maniere”. Asta e o chestie obligatorie: nu te duci niciodata in vizita la ora cinei, vizitele se fac la ora de cafea. Cred ca nici nu trebuie sa mai mentionez ca vecinii s-au retras la casa lor pana cand s-a terminat festinul, revenind apoi pentru sueta duminicala. Nici vorba sa fie ca la noi, cand omul fie dimineata fie seara, te pune la masa fie ca e sau nu ora de mancat. Pur si simplu, sa accepti sa te asezi la masa nu se face. Si nici invitatiile „la masa” nu se fac, decat poate de complezenta.

La Hetty si la Freeik ne ducem si urmam acelasi ritual. Vizualizam casa , gradina, magazia cu pasarele a lui Freeik (se zice ca fiecare om are cate o pasarica, ei bine, Freeik avea o magazie plina de colivii si nasii primesc instructiuni de ingrijire pana cand ei se intorc din mini-concediul pe care il vor petrece undeva in Limburg. La plecare ne imprumuta 2 biciclete pe care sa le folosim pana cand revin din vacanta, si facem „un tur al satului” pe „bicle”.

 

2_plimbare cu bicicleta prin Havelte (1)

„Molen” ii zic nasului plina de incantare ” This is molen”

„Ha, you speak duch. Da’ asta nu bun ma. Asta vechi. Nu merge. Buna doar sa faci tu poza la ea”

Foarte pragmatici. Cam asa sunt olandezii. Tot plimbandu-ne in lumina amurgului, ma strafulgera un gand:

” Auzi, cat e ceasul? ”

 Nasa verifica ” 11 si 20″

 ” Haaaaaaaaaaa?”

„Pai da, aici se intuneca foarte greu. Abia de acum incepe sa se lase intunericul, desi nu poti spune niciodata ca e intuneric total in noptile de vara”.

„Nu stiam eu de ce incep sa ma simt obosita. In Romania e deja 12 noaptea. Parca a fost ziua cea mai lunga, asa ma simt. ”

Celelalte zile nu mi s-au mai parut atat de lungi. Asta pentru ca in vacante intotdeauna simt ca vremea trece foarte repede. Nu sunt insa convinsa ca asta va fi postarea cea mai lunga din „ciclul olandez”…pentru ca zilele celelalte au fost mult mai pline de intamplari decat prima.

Anunțuri

5 Responses to “Olanda (I) – Ziua cea mai lunga”


  1. 1 1morning Mai 15, 2009 la 4:52 pm

    Buna,mi-a placut mult povestirea ta si sunt uimita sa descopar ca si tu ai observat aceleasi detalii ca si mine, aproape impreceptibile cateodata..”Foarte pragmatici. Cam asa sunt olandezii” sa mentionez numai o faza amuzanta..olandezii si cu cuvintele sunt la fel de concisi uneori 🙂 Intr-o zi racoroasa beam o cafea cu o prietena olandeza si ii spun..e asa de racoare..simt ca as vrea sa ma tina cineva in brate..si pana sa apuc sa mai adaug cateva ganduri pe aceeasi tema ea „mi-o reteaza” – pai daca ti-e frig mai pune un pulover :)) nu prea „fac misto” gratuit de nimeni si nimic poate sunt ironici cateodata dar nu au pasiunea romanilor ptr caterinca..sa fie spiritul protestant? 🙂
    O sa citesc cu placere tot ce scrii despre Olanda si vad ca este si pentru tine o inspiratie 🙂 – din cate am inteles iazul pe care l-ai facut tu este de inspiratie olandeza? sper sa nu grestesc, dar te „descopar” incetul cu incetul 😉
    Cand ai timp iti recomand sa citesti si aventurile lui Catalin prin Amsterdam http://catastancu.blogspot.com/
    Ah, si ma intereseaza subiectul dizertatiei tale 🙂 despre instrainare..o ai cumva lucrarea in format electronic? As arunca un ochi pe bibliografie, ca si eu scriu despre Ro si sunt intr-un mic impas 🙂 pe curand! si nu, n-am uitat de poze, doar ac sunt cam ocupata 🙂

  2. 2 1morning Mai 15, 2009 la 5:19 pm

    P.S. si poza de la headrer e cumva din Olanda?;)

  3. 4 april16 Mai 18, 2009 la 7:06 am

    1morning, ma bucur mult ca ti-a placut povestea, si ca ai avut rabdare sa o citesti. Spre deosebire de olandezi eu nu sunt deloc concisa ;)…Daaaaaaaaa, am multe exemple de „pragmatism olandez, o sa mai povestesc. Si multumesc mult si de linkul catre blogul lui Catalin.

    Da, iazul nostru e o copie „pala” a iazului nasilor. Evident, originalul era mult mai fain (acum a fost transformat in groapa de nisip pentru cel mic). Cu poza din header te-am pacalit, e un fost canal de irigatii de pe plaiuri mioritice.

    Tema lucrarii e inadaptarea, pot sa iti trimit pe email mai multe detalii, e si in format electronic. Daca e de interes pentru tine subiectul, spune-mi si iti asediez „casutza” postala.

  4. 5 1morning Mai 18, 2009 la 4:46 pm

    da, da sigur! te rog sa-mi trimit orice poti cand vei avea timp! 🙂 si multumesc din nou ptr comentariile de pe blog, macar am inteles ca nu am luat-o eu razna ptr ca la un moment dat ajungi sa-ti pui intrebari..am deschis comentariile din nou pentru ca un anume Mircea Popescu a spus ceva intrigant 🙂

    si..asediaza-mi te rog casuta..;)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




WELCOME!


Cel mai probabil ai ajuns pe blogul meu din intamplare. Nu-s surprinsa foarte tare, in (i)realitatea mea inconjuratoare toate lucrurile sunt absolut...intamplatoare.

Co-autor si fidel cititor


I am a
Canna

What Flower
Are You?

"I stand up for what I believe in, even if it gets in the way of what other people think. I am proud of myself and my accomplishments and I enjoy letting people know that."

Live Traffic

Mai 2009
L M M M V S D
« Apr   Iun »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031