Ciresar

cireseConstat ca in ultima vreme nu reusesc deloc sa ma tin nici macar de gandul cu care am inceput blogul – acela de a scrie saptamanal un articol. Desi intr-o perioada am reusit -poate chiar mai mult decat mi-am propus, acum mi se pare din ce in ce mai greu .

Pai da, e greu sa scrii saptamanal, indiferent de starea ta, de sanatatea ta, de micile sacaieli zilnice sau de marile evenimente ale vietii. E greu sa scrii si cand esti fericit si ai avea chef sa pui intreaga lume intre paranteze, dar e la fel de greu sa scrii si cand esti obosit si  simti ca nu mai vrei nimic, absolut nimic; doar sa dormi.

Cand in sfarsit am simtit ca starea de oboseala s-a mai estompat si  am vrut sa  reiau obiceiul de a consemna cu o relativa fidelitate intamplarile de prin (i) realitate cuvintele nu mai voiau sa se lege. Se incapatanau sa ramana suspendate, gatuite, disparate. Am sters draft dupa draft, am luat-o de la capat-fara succes. Si scrisul asta e o deprindere care se intretine prin exercitiu.Si care se pierde in lipsa acestuia.

Si tocmai in momentul in care imi parea atat de rau ca nu pot sa recompun atmosfera de inceput de iunie, cu cirese la urechi, genunchi juliti si numaratorea inversa ale zilelor ramase pana la vacanta de vara mi-au picat ochii pe un fragment scris de Ana Blandiana – „Ganduri dintr-un cires” (si care a fost publicat de Liternet, deci poate fi citit online , ca toate celelalte texte din Autoportret cu palimpsest  ). Si atunci m-am oprit din scris. Cineva, inaintea mea, reusise sa surprinda minunatele sentimente de inceput de vara-  mult mai bine decat eu vreodata as putea.

M-am întrebat adesea de ce vremea cireşelor apare – în memorie şi în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an – mai marcată şi mai plină de farmec decât vremea altor fructe mai savuroase şi mai strălucitoare. De ce îmi amintesc cu atâta nostalgie culesul cireşelor din copilărie, de ce, şi acum, desprinderea din pom a prunelor sau a piersicilor mă lasă aproape indiferentă, în timp ce alegerea cerceilor roşii direct de pe ramuri reprezintă un ritual şi, în orice caz, un simbol?
Răspunsul mi se pare simplu, evident, fără ca senina lui banalitate să-i diminueze în vreo privinţă emoţia. Cireşele sunt primele, frumuseţea lor este cea dintâi, savoarea lor este a începutului. Apariţia lor se produce – calculată cu grijă – în momentul de exasperare de la capătul unei lungi aşteptări, ele se întrupează din floare în clipa în care nimeni nu mai spera că florile sunt în stare să se transforme în fruct. Globurile lor roşii se rotunjesc şi încep să se coloreze ca o dovadă, palpabilă, în sfârşit, că anul şi-a intrat în matcă şi anotimpul nu va mai putea da înapoi. Ele vin în lume la ora la care lumea este locuită în întregime de dorinţa ca ele să apară, când toate simţurile sunt ascuţite şi încordate pentru a le înregistra şi pentru a se bucura.
De aceea roşul lor apare infinit mai roşu decât roşurile savante ale toamnei, şi rotunjimea lor mai exactă decât a globurilor adevăratei veri, şi gustul lor mai minunat decât gustul minunilor din inima arşiţei. Vremea cireşelor seamănă întru totul cu vremea copilăriei, pentru că este dotată cu aceeaşi acurateţe a simţurilor, cu aceeaşi prospeţime a memoriei, eu aceeaşi fragedă putere de percepţie a minusculelor miracole din care este clădită fiecare oră şi fiecare zi.
Aşa cum din copilărie ţii minte felul cum cădea lumina pe caietul de teme; felul în care se mişca sprânceana bunicului când cânta „Cruce albă de mesteacăn”; felul în care glasul fetiţei din vecini căpăta ascuţimi insuportabile înainte de a izbucni în plâns; felul cum mieuna pisicul care nu mai ştia să se coboare de pe acoperiş; mirosul teiului din curte; forma unghiilor învăţătoarei; gustul laptelui din şiştarul bunicii; căldura grâului din pod; spartul lemnelor pe zăpadă (atâtea şi atâtea fulgurante imagini şi incredibile amănunte, infinit mai puţin importante decât faptele şi sentimentele, uitate, de mai târziu), tot astfel cireşele se întipăresc de fiecare dată în inima speranţei noastre de a o lua de la capăt, în amintirea nerăbdării noastre de a împinge spre soare, spre bine, spre dulce, spre cald, roata anotimpurilor. Mai târziu, ni se pare firesc să vină caisele, şi piersicile, şi strugurii, şi prunele, dar pentru cireşe avem de fiecare dată emoţii, emoţii ce ne marchează şi ne leagă de aceşti copii ai universului fructifer, de aceşti roşii, şi dulci, şi rotunzi, şi mărunţi messia, vestindu-ne de fiecare dată o lume mai bună, chiar dacă scurtă cât un anotimp.  (Ana Blandiana)
 

Anunțuri

0 Responses to “Ciresar”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




WELCOME!


Cel mai probabil ai ajuns pe blogul meu din intamplare. Nu-s surprinsa foarte tare, in (i)realitatea mea inconjuratoare toate lucrurile sunt absolut...intamplatoare.

Co-autor si fidel cititor


I am a
Canna

What Flower
Are You?

"I stand up for what I believe in, even if it gets in the way of what other people think. I am proud of myself and my accomplishments and I enjoy letting people know that."

Live Traffic

Iunie 2009
L M M M V S D
« Mai   Iul »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930