Teroristul pufos

Ralf in actiune la tara: ochi larg deschisi, urechi ciulite si coada infuriata. Postura tipica de vanator.

Ai putea crede ca Ralf a frematat de nerabdare sa alerge puii de gaina, sa vaneze vrabii sau sa se bata cu motanii vecinilor pentru a le arata ce „muschi” au motanii rasati de la oras. Doar ca Ralf s-a gandit ca are pe cine sa terorizeze si nu e nevoie sa faca alte victime. Cum pe cine? Pe noi, desigur. Ca doar noi il dusesem la tara, adica il scosesem din casa lui frumoasa in care se simtea stapan si il dusesem „la mosie” unde il pandeau la tot coltul atatea pericole.

Asa ca din primele minute de cum am ajuns la tara a facut tot posibilul sa ne arate ca nu am procedat corect fata de el scotandu-l in „natura” fara ca el sa isi fi exprimat vreo dorinta in acest sens. Afara nu a acceptat sa stea asa ca l-am dus in camera noastra unde a facut tot posibilul sa se strecoare sub pat, asta ca sa imi arate mie ca trebuie sa adopt pozitia taras pe burta si tonul smerit ca sa il induplec sa iasa afara.

Dupa care, blanosul dezlantuit nu numai ca a refuzat orice modalitate de socializare cu oricine in afara de mine si taica-su, dar a initiat si cea mai temuta forma de protest: greva foamei. OK-am zis,-o zi nu o sa moara, ba inca ii prinde bine ,ca e putin overweight. Numai sa bea apa.  Motanul trebuie sa se hidrateze, ca doar nu vrem sa faca blocaj renal (Ralf oricum mananca numai mancare speciala, avand niste pietricele mici la rinichi care se numesc struviti, si care sunt cea mai intalnita afectiune la rasa lui pisiceasca; destul de comuna dar periculoasa daca e netratata).

Asa ca in pozitia ghemuit am aranjat frumos vasele pe care le adusesem de acasa si am inceput sa ne milogim de terorist. ” Hai sa bea putina apa Ralf…” cu gesturi semnificative, desigur, mai ca nu incepeam sa lipai din castronul lui. „Haide ma ca e buna, e apa plata” – il mai indemna si taica-su impingandu-l usor, in timp ce evident animalu’ se opintea pe cele patru picioare sa ramana neclintit dupa care ridica in sus coada si pleca ostentativ. Dupa o zi si o noapte de rugaminti deja obosisem. Cand…deodata…minune! „S-a dus la baie!!!!”

Victorie, asadar, ca sa vezi , deci pana la urma bause apa! „Nu te misca, stai asa, uita-te ce face” Ca doi tembeli spionam motanul , ca apoi sa ne intoarcem plini de incantare: blanosul facuse pipi! Deci nu ne intoarcem acasa, ramanem la tara, Ralf baiat cuminte, ura! Si evident ca de bucurie amandoi voiam sa schimbam tava „baiatului”, sa-l mangaiem si sa-l incurajam „bravo ma prostule, hai ca te dai tu pe brazda!” 

A doua noapte am dormit cu urechile ciulite. La un moment dat s-a auzit un lipait:

 „Mananca?”

„Ssssssssst”

„Se aude”

„Nu…bea apa”

„Eh…e bine si asa…lasa ca o sa manance el dupa ce adormim”

Ceea ce evident ca nu s-a intamplat. Decat in a treia noapte, ca deja mai aveam un pic si ii numaram boabele. Bucurie maxima, un pas mic pentru omenire dar mare pentru noi. Deja faceam planuri cum o sa il luam la tara in fiecare weekend. Doar ca mai aveam o problema. Pufosul se obisnuise perfect cu casa, cunostea fiecare cotlon al camerei noastre, invatase drumul spre baie din prima, intra in orice incapere a carei usa era deschisa …insa refuza cu desavarsire orice excursie in afara casei.

Cum il scoatem din casa incepe sa scoata niste miorlaieli teribile care sunt menite sa induioseze pe oricine mai slab de inima. „Nu mai chinuiti animalul” intervine si taica-miu pe care Ralf l-a „sensibilizat” cel mai usor. „Hai lasa-ne ca nu moare” Noi-neinduplecati. „Adica motanul ne-a terorizat pe noi doua zile-ca sa nu zicem trei, in greva foamei, si tu tot lui ii tii partea? Afara cu el – la iarba verde!”

Usor de zis…greu de facut. De cum atingea firul ierbii Ralf parca era electrocutat. Cum luam mana de pe el o lua la pas alergator , aproape tarandu-se pe burta – spre casa.Cum ajungea in prag se uita inapoi sfidator spre noi:”N-aveti nici o sansa cu mine!” Am inchis usa casei insa nici asta nu a fost o solutie, pentru ca motanul se refugia la mine in brate, punandu-si labutele in jurul gatului meu, intr-un gest de tandrete nemaintalnit (ca el de obicei nu are tandreturi cu nimeni!) Orice, numai sa nu atinga iarba sau pamantul!

Pana la urma am stat la sfat si am renuntat. Pe modelul „cel mai destept cedeaza” am lasat balta planurile de scos motanul la iarba verde si ne-am vazut de treburile noastre. Pana la urma trebuia sa ne declaram fericiti: motanul manca, bea, se ushura unde trebuia, statea in casa si ii mai si placea.

Cand intr-un final am facut bagajele si ne pregateam de plecare Ralf stia. Simtea ca se intoarce acasa. Acasa la el. Asa ca s-a gudurat pe langa pat, fotoliu, valize, ca intr-un semn de ramas bun si a inceput sa se tavaleasca pe jos, invitandu-ne sa il rasfatam . „Hai, mangaiati-ma ca am fost cuminte”

Ajunsi acasa lucrurile au intrat in normalitate mai repede decat credeam. De indata ce i-am pus castronasele cu mancare si apa pufosul s-a napustit asupra lor. Manca si lipaia apa. Se mai oprea putin , o lua de la capat. Rabdase, de! afurisitul…Si apoi evident s-a pus in functiune si masinuta de pipi si de kk. Doar ca de data asta nu il mai spiona nimeni. Doar ne indemnam unul pe celalalt ” Du-te si schimba-i tavitza lu’ fi-tu„. Iar in prima seara de dormit din nou acasa motanul s-a cufundat intr-un somn sforaitor…de nu stiam de unde se aud zgomotelele si suieraturile. Macar acum blanosul pufos nu mai era „terorist”…era doar caraghios…

Doar ca in curand avem de gand sa ne terorizam din nou. Unii pe altii: el pe noi, noi pe el…Pana cand ajunge sa ii placa iarba verde… de la cealalta casa.

Cateva poze cu Ralf in scurtele momente petrecute in afara casei

Ralf

Uneori am impresia ca Ralf a fost „al nostru” dintotdeauna. Insa nu este asa. Ralf a „aparut in viata noastra in 2003, mai precis pe 1 iunie a fost prima lui zi de convietuire alaturi de noi.

Pana atunci locuia impreuna cu fratiorii lui cu care facea o gramada de giumbuslucuri

Ne-a „cucerit” imediat cu ochisorii lui albastri, ca doua margelute. Emil a trecut „testul” de paternitate, caci eu picasem cu brio la cel de „maternitate ” 😉 . L-am picat nu doar pentru ca familia pisiceasca a lui Ralf era a unei colege care stia ca plec dimineata si vin seara tarziu acasa, ci si pentru ca dupa ce m-am dragalit cu Mitza, aka mama lui Ralf de-adevaratelea m-am scuturat repede de parul pe care mi-l lasase amintire pe tricou. Concluzia: „Miiiiiki, tu nu esti buna de mama de pisica”. Noroc cu Emil asadar, care nu a intampinat nici o problema in a-mi convinge colega ca o sa fie un „tata bun” pentru motanel. L-am luat acasa intr-un prosopel galben si de-atunci suntem impreuna!

Si uite asa l-am luat pe Saddam si de aproape 6 ani convietuim cu drag cu …Ralf. De ce zic asta? Pentru ca motanelul pe care l-am luat a fost botezat in pripa Saddam – initial s-a propus Hitler, cu care imparte aceeasi zi de nastere, dar nu s-a votat. Can am ajuns cu el acasa ne-am dat seama ca nu avea deloc o mutritza fioroasa, si am mai supus la vot cateva variante intermediare, pana am ajuns la Ralf, care nu suna nici fioros dar nici „mitzait”

Convietuim impreuna fara mari probleme, caci Ralf, ca orice motan se comporta ca un printz pe domeniul lui. De fapt, cred ca in mintea motanului, apartamentul e al lui iar noi suntem niste chiriasi cu care il imparte, in schimbul conservelor pe care le primeste pentru a ne acorda acest favor.

In timp ne-am dat seama ca inabilitatea sa de a-si exterioriza dragostea nu e o problema, ci o meteahna de care sufera intreaga rasa pisiceasca, si ne-am obisnuit sa nu ne asteptam la mari gesturi de tandrete si recunostinta din partea lui.

Cu toate acestea, are motanul asta „trucuri” cu care te cucereste iremediabil. Ca de exemplu ca atunci cand intind masa de calcat si ma pregatesc sa calc o camasa. El stie ca ne pregatim sa o zbughim, si adopta o pozitie prin care ne „invita” sa mai zabovim nitel pe acasa:

Insa si daca il lasam singur nu se plictiseste. Cand nu doarme (si va asigur ca mai ramane foarte putin timp liber) se joaca cu amicii lui de plus si cu tot arsenalul de jucarii din dotare:

Asta cand, bineinteles, nu citeste. Insa decat un  „soarece de biblioteca” e mai bine sa ai un  „motan de biblioteca”

Ziceam mai devreme de inabilitatea de a-si arata dragostea? Ei bine, lucrurile stau asa, dar pe jumatate. Adica in jumatatea care ma priveste. Pentru Ralf eu sunt un bun tovaras de joaca. Ne alergam prin toata casa, ne jucam de-a v-ati-ascunselea sau de-a prinselea. Si in afara de asta sunt „certata” miorlaitor si insistent sa imi fac datoria de „femeie in casa” si sa ii pun masa ori de cate ori ii e foame.

Adevaratul stapan al lui Ralf este Emil. Taica-su adoptiv adica. Motanul asta cred ca stie cui ii datoreaza traiul de huzur din casa noastra si nu inceteaza sa il rasplateasca pe Emil cu dovezi ale iubirii sale feline, adica: masaj cu labutele pe piept in fiecare seara la culcare, acompaniate de zgomote de tractoras fornaitor ( caci Ralf al nostru mai si toarce) urmat negresit de o tolaneala scurta de cateva minute in care motanul trebuie alintat-de Emil, evident, desi ma accepta si pe mine. Acestea sunt momentele lui de fericire felina maxima, in care probabil simte ca se bucura de intreaga atentie a celui care l-a si adus in casa noastra:

Dupa ce si-a primit mangaierile corespunzatoare, Ralf se muta tacticos la picioare, unde doarme sau ne pazeste toata noaptea fara ca nici unul din noi sa fie deranjat cat de putin , spre marea noastra incantare:

Si-am descoperit deodata, cu mirare: Ralf al nostru s-a facut motan mare!!!!