Zilele regasirii mele

De ceva vreme imi tot propun sa scriu cateva randuri despre romanul Elenei Ferrante – Zilele regasirii mele. Abia acum i-a venit timpul postarii desi de la lectura a trecut ceva, unele dintre gandurile starnite de carte s-au mai asezat, altele s-au mai diluat.

Titlul in original „I giorno del’abandono” cred ca surprindea mai bine esenta cartii, cred ca Emilia Comanici -traducatoarea cartii a vrut sa capteze atentia cu o licenta poetica din titlu. Cred ca ar fi mers mai bine „Zilele ratacirii mele” (traductore traditore), pentru ca in mare parte cartea este o tulburatoare poveste a unei femei care, parasita de sot se abandoneaza pe sine, traindu-si drama interioara la maxim si taind legaturile care o tineau ancorata in realitatea de pana atunci, in care isi jucase exemplar rolul de mama si sotie. Regasirea promisa in titlu se intrezareste cumva in finalul cartii, fara insa sa faca subiectul principal.

Confesiunea Olgai emotioneaza nu doar pentru ca surprinde cu exactitate trairile complexe ale unei femei parasite, ci pentru ca e foarte sincera. Brutal de sincera.Citind cartea ma gandeam la un articol pe care l-am postat mai demult, despre raspunsul emotional la boala si la moarte. Interpretand pe scala propusa de Kubler-Ross as putea spune ca in romanul Ellenei Ferrante eroina parcurge in timp toate etapele, surprinse cu o tulburatoare acuratete:

1. Negarea

Nu era decat o chestiune de zile. Apoi totul avea sa reintre in normal

Pentru inceput Olga e dispusa sa stearga cu buretele durerea provocata de confesiunea sotului. Cu o conditie insa: ca el sa se intoarca la ea, la familia si la copiii lor. „Il ascultam cu atentie, ii raspundeam linistita , nu ii puneam nici o intrebare, nu-i dadeam nici un ultimatum, incercand sa-l conving ca se putea baza pe mine -ca intotdeauna„. Doar ca Mario – sotul – nu se intoarce din drum. Astfel incat zbuciumul femeii creste in dramatism.

2. Furia si revolta

E poate faza cea mai bine reprezentata a cartii, confesiunea e in crescendo, Ferrantes stie sa isi asigure participarea afectiva a cititorului. Desi in nici un caz nu doreste sa fie compatimita.

Nu reuseam sa ma calmez. Cum era oare posibil sa ma paraseasca asa, fara nici un prewaviz? Inca din capul locului mi se parea neverosimil sa arate dezinteresul acela pentru viata mea, ca si cum ai lasa o planta sa moara de caldura dupa ce ai udat-o atata timp.

Schimbarea comportamentala e evidenta, iar reactiile sunt inregistrate cu acuratete.

Incepusem sa ma schimb. In numai o luna renuntasem la obiceiul de a ma machia cu grija, trecusem de la un limbaj elegant, care urmarea ca nu cumva sa raneasca pe cineva din jur la o exprimare sarcastica. In ciuda tuturor eforturilor mele de a rezista incetul cu incetul ajunsesem la un limbaj obscen. De indata ce deschideam gura aveam chef sa-mi bat joc, sa denigrez, sa-i improsc cu noroi pe Mario si pe curva lui.

E un stadiu in care Olga tinde sa se blocheze, in care ramane mult timp torturandu-si sufletul, neglijandu-si copiii, abandonandu-se cu totul. Doua scene memorabile din faza aceasta: intalnirea cu Mario pe strada, cand acesta era insotit de noua sa iubita si noaptea de „amor” cu Carrano, vecinul violoncelist.

Aceasta e partea cea mai consistenta a cartii, si nu am de gand sa stric cuiva placerea lecturii povestind sau citand mai mult decat am facut-o.

3. Negocierea

Cand Olga constientizeaza ca prin furie si revolta nu il va aduce pe Mario inapoi se decide sa isi accepte situatia de femeie parasita. E momentul in care accepta ca cei doi copii sa il viziteze pe Mario, renunta la a mai colinda prin Napoli in speranta ca va afla detalii despre viata sotului sau si incepe sa reinnoade firul unor relatii de amicitie cu vechii prieteni de familie.

E momentul in care Olga se opreste din vartejul actiunilor autodistructive, acordandu-si timp pentru reflectie si introspectie:

Si-acum cand Mario ma parasise, cand nu ma mai iubea, cand nici eu nu il mai iubeam pe el, de ce trebuia sa continuu sa port in mine atatea lucruri care ii apartineau doar lui?

O imagine care imi staruie inca in minte – apropo de eterna discutie ” nu divortez pentru copii” – este cea in care Olga gaseste propriul mod de a delimita conditia sa de mama de cea de sotie.

Am petrecut multe seri uitandu-ma la fotografii de familie. Cautam semnele autonomiei in trupul acela care-mi apartinuse inainte sa-l intalnesc pe sotul meu. Intr-o seara am decupat cu foarfecele ochii, urechile, picioarele si nasul copiilor, ale lui Mario si ale mele. Apoi am inceput sa le asamblez pe o foie de desen.Am obtinut un trup de o indescifrabila monstruozitate futurista, care ma facu sa arunc totul la gunoi in cea mai mare graba.

4. Depresia e o conditie care pe Olga o insoteste in toate cele trei stadii anterioare enumerate. Nu lipsesc nici crizele de autodispretuire, nici complexele de vina, izvorate dintr-o stare de abandonare totala. Toate se succed cu repeziciune, intr-un ritm alert, care pe tine si cititor si martor al abadonului de sine te fac sa te intrebi daca – vreodata confruntat cu o situatie similara- te-ai scufunda atat de puternic …si-atat de repede

5. Acceptarea

Momentul acceptarii, desi asteptat , sperat, dorit cu disperare de Olga inca de la inceputul crizei, vine greu. Dar firesc.

Nu mai exista nimic care sa ma poata interesa la el. Nu mai era nici macar o particica din trecutul meu , era o simpla pata, precum amprenta lasata de o mana pe un zid cu multi-multi ani in urma”

Romanul nu se sfarseste chiar aici, desi criza existentiala prin care a trecut Olga se termina. Povestea merge mai departe, ca si viata Olgai care a invatat ca lumea nu s-a terminat in momentul in care Mario a plecat.

Mie cartea mi-a placut si chiar mi-am propus sa revin asupra ei intr-o alta dispozitie. Probabil ca la o a doua citire as decoperi si alte sensuri decat cele oferite de interpretarea stadializata a lui Kubler Ross.

Si inca doua lucruri mi-am mai propus:

1. sa citesc La femme rompue a Simonei de Beauvoir, carte la care se fac numeroase trimiteri de catre Ferrante. Si pe care cu bucurie am achizitionat-o tot din colectia Cotidianul.

2. sa vad filmul regia lui Roberto Faenza. In general cred ca filmele sunt mai „slabe” decat cartile, insa acest fragment in care Goran Bregovici il interpreteaza pe Carrano mi-a atras atentia si curiozitatea.

Lumea Sofiei

Am terminat de citit Lumea Sofiei in urma cu cateva zile. Inca mai reflectez pe marginea cartii, si tocmai de aceea am tot amanat sa scriu despre ea.

In general ma feresc sa cataloghez cartile, si rareori ma va auzi cineva spunand despre o carte ca e „buna ” sau „proasta”.  Daca insa ar trebui sa dau o definitie unei „carti bune” cred ca ar fi „o carte care te determina sa reflectezi asupra unor subiecte, care iti propune o viziune noua asupra unor lucruri, sau- asta chiar ca mai rar- o carte care schimba cu adevarat ceva in tine, o carte la care iti propui sa revii cat mai des, pentru ca ai descoperit in ea un „ceva” care te-a facut sa te identifici cu subiectul/actiunea/perspectiva …

Asadar daca ar trebui sa „cataloghez” conform definitiei de mai sus Lumea Sofiei a lui Jostein Gaarner as zice ca e o carte buna , si asta pentru ca am simtit nevoia sa reflectez asupra ei cateva zile dupa ce am terminat-o.

In primul rand trebuie sa fac o mentiune, si anume ca eu nu imi propun de nici un fel sa fac recenziile cartilor pe care le citesc, ci mai degraba sa notez impresii de lectura si comentarii pe marginea unor recenzii de pe net. Eu nu citesc recenzia cartii inainte de a o citi-pentru ca unii „recenzeaza” povestindu-ti subiectul, iar asta mi se pare chiar aiurea. Insa odata ce am terminat o carte imi acord cateva ore/zile de reflectie, trag unele concluzii si ma apuc de google-it.

Ce m-a surprins foarte tare citind despre Lumea Sofiei e faptul ca majoritatea o considera o”accesibila si atractiva istorie a filosofiei” , si l-am citat aici pe Ciprian Macesaru -unul din multele comentarii care bat moneda pe tema asta. Si ma intristez, pentru ca imi dau seama ca recenzia ar putea impinge catre o lectura facila . Gaarder a fost intr-adevar profesor de filosofie, ba chiar a contribuit la mai multe manuale scolare. Insa, din punctul meu de vedere,  in Lumea Sofiei demersul sau e unul literar in mod evident.

Constat ca polemizez, fara ca asta sa fie scopul postarii, asa ca iau o pauza sa imi recapat tonul obisnuit.

Lumea Sofiei nu e nici pe departe un manual de filosofie pe intelesul copiilor, desi marturisesc ca m-am folosit de aceasta oportunitate pentru a-mi clarifica anumite concepte filosofice. Incursiunea in istoria filosofiei este un pretext pentru autor, care se serveste admirabil de el pe tot parcursul cartii, o carte care debuteaza cu o dilema ” De unde vine lumea?” (caci ” in fond ar trebui totusi ca ceva, candva, sa se fi nascut din nimic si din neant” ) si care isi conduce autorul, personajele si cititorul spre o concluzie „…si noi suntem pulbere de stele”

Ca este un roman de fictiune si nu o carte de popularizare a unor concepte e evident: nimic nu este ce pare a fi in cartea lui Gaarner care pune in functiune un intreg arsenal de tehnici narative : avem aici si povestiri in rama, si mister, si open ending, toate reusind intr-un final sa asigure participarea activa a cititorului in lectura. Caci si Lumea Sofiei  nu e altceva decat o scena, iar noi -publicul- constatam cu uimire ca Sophie Amundsen-cea  care citeste si asculta prelegerile filosofice ale Alberto Knox- nu este decat un personaj, dintr-o carte pe care maiorul Knag o scrie pentru Hilde. Un personaj care nu poate sa isi accepte conditia si care se razvrateste  impotriva autorului fugind din carte.

Un Mos Craciun neasteptat

Chiar zilele trecute am avut ocazia sa constat cat de mult s-au scumpit cartile. La o scurta runda de shopping am reusit sa fac praf 200 de RON in doi timpi si trei miscari = 5 carti. Rezulta un pret mediu de 40 de RON/carte, ceea ce nu e deloc putin cand bugetul e si el in criza, la fel ca vremurile pe care le traim-deh!

Solutii alternative am gasit eu destule de-a lungul timpului: am cateva site-uri de unde mai descarc si citesc carti in format .pdf (nu le pun aici, dar daca le vreti pot sa va dau adresele, la unele e nevoie de user si password), apelez cat se poate de mult la Scribd si la Google Book Search.

Ieri, absolut intamplator am aflat ca la muzeul de Istorie are loc un Tirg de Carte si de presa si am facut o incursiune scurta, mai mult din curiozitate-recunosc, pentru ca eu in afara de Bookfest si Gaudeamus alte tirguri de carte prin Bucuresti nu mai stiam.

Am avut o adevarata surpriza sa constat ca erau o gramada de edituri cunoscute si ca reducerile sunt chiar substantiale. Am profitat din plin si mi-am completat colectia Cotidianul (eu am auzit mult prea tarziu de cartile din Colectia Literatura si am pierdut o gramada de titluri bune), mi-am luat Papillon de la Adevarul (la 6 dimineata eu chiar nu ma scol sa cumpar cartile lor, si oricum in afara de asta cele care au mai aparut sunt in biblioteca). Reduceri substantiale am mai gasit si la Editura Curtea veche . Bilant final al bugetului : 140 de RON cheltuiti, 19 carti cumparate, ceea ce inseamna mai putin de 7.5 RON /carte. Asa ca acum sunt ca un copil la care a venit Mos Craciun !

Mortii vii – David BOLCOVER

Saptamana asta Capitalul se vinde cu o carte supliment Mortii vii – rupti de lume, dusi dintre noi; crudul adevar despre viata de birou  scrisa de David BOLCOVER.

Teoretic Capitalul apare maine, 5 martie, practic insa editia saptamanala se gaseste deja la chioscuri. Eu am cumparat-o azi dupaamiaza. Cartea doar am frunzarit-o, momentan sunt prinsa in „Lumea Sofiei” si nu o pot lasa deocamdata din mana, oricat de mare ar fi alta tentatie.