O primavara minunata !!!!

Primavara e anotimpul meu de suflet. Inainte de a fi un anotimp e un simbol: al renasterii permanente, al puterii de a o lua de la capat, e simbolul innoirii .

Si, nu uitati de martisoare! Faceti o bucurie si daruiti martisoare persoanelor dragi din viata voastra , le veti insenina sufletele si veti duce traditia mai departe!

Simion Florea Marian relateaza in cartea „Sarbatorile la romani” ca in Moldova, Muntenia, Dobrogea si in unele parti ale Bucovinei exista obiceiul ca parintii sa lege, la 1 martie, copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gat sau la mana.
In unele zone, copiii purtau martisorul 12 zile la gat, iar apoi il legau de ramura unui pom tanar. Daca in acel an pomului ii mergea bine însemna ca si copilului ii va merge bine in viata. In alte cazuri, martisorul era pus pe ramurile de porumbar sau paducel in momentul infloririi lor, copilul urmand sa fie alb şi curat ca florile acestor arbusti. Snurul martisorului exprima impletirea inseparabilă a doua principii: roşul este atribuit vitalitatii femeii, iar albul este specific intelepciunii barbatului.          

My Kingdom. My Queen. McQueen…

Sunt absolut socata, trista si ravasita, atat de vestea ca Alexander McQueen nu mai este cat si de modul absolut grotesc in care media romaneasca tabloidizeaza orice, pana si moartea unui om. Mi se pare absolut nedemn de profesiunea de jurnalist ca singurele lucruri care sa poata fi mentionate despre McQueen acum sa fie ca era „gay declarat” si relatari de la mariajul sau din vara trecuta. Desigur, moartea este una dintre cele mai vandabile stiri. Iar cu cat personajul care moare este mai controversat, cu atat stirea se vinde mai bine. Dar oare s-ar fi vandut mai putin bine daca s-ar fi spus despre McQueen ca la 25 de ani l-a succedat la Givenchi pe John Galliano,  sau ca a fost numit designerul anului in Anglia de patru ori?

Al doilea motiv care ma intristeaza in „stirea” mortii lui Alexander McQueen e un pasaj care descrie contextul in care a decis sa-si puna capat zilelor. ” S-a spânzurat pentru că era copleşit de tristeţe.[…] Cariera lui a început să prindă contur, după ce a fost remarcat de nonconfromista Isabella Blow, redactor la o revistă de modă.Acum 3 ani, îngerul păzitor al designerului şi-a întins aripile şi l-a părăsit. Isabella Blow a murit după ce a băut un erbicid.Săptămâna trecută, Alexander McQeen şi-a pierdut şi mama. A fost o lovitură din care designerul nu şi-a mai revenit”  Strecurate printre randuri, vorbele acestea ma intristeaza cu adevarat, tocmai pentru ca ascund in spate adevarata drama: singuratea duce la depresie, iar depresia ucide. Mi-as dori ca oamenii sa nu se simta niciodata atat de singuri si tristi astfel incat sa creada ca singura scapare e sa renunte cu totul la viata. Mi-as dori sa nu fim atat de egoisti, de indiferenti, de preocupati de propriile noastre persoane astefl incat sa ne dam seama din cuvintele , gesturile, privirile apropiatilor nostri ca au nevoie de ajutor, ca traverseaza un moment dificil, ca trebuie sa le fim alaturi in acel moment, si nu altadata…

Si pentru ca chiar m-am saturat sa vad numai imagini insignifiante despre creatiile sale …un fragment dintr-o prezentare de moda semnata Alexander McQueen:

Si pentru ca mai presus de moda imi plac foarte mult parfumurile, si pentru ca atat de mult m-am codit in urma cu ceva timp sa cumpar unul dintre parfumurile sale, cateva imagini cu sticlutele parfumurilor sale, adevarate creatii .

 

 

Altu ‘! Mai bun!

Am zis ca o sa scriu da’ n-am facut-o – shame on me!! Ce sa-i faci, asa se intampla cu rezolutiile de decembrie- sunt deturnate in mod categoric de pregatirile sarbatorilor de iarna si de sarbatorile in sine. Acuma nu va imaginati ca am stat noptile sa pregatesc caltabos si sarmale sau ca am alergat prin piete dupa brad – avem unul falnic de 10 ani, cu coroana perfecta, caruia nu ii cad acele – ati ghicit – unul ecologic. Nu, pur si simplu m-am cufundat in aceeasi rutina pe care mi-am facut-o in ultimele luni si m-am „dat ” foarte putin pe net, preferand sa citesc cateva carti despre care probabil ca am sa scriu daca nu cumva am sa cedez timpul necesar realizarii unui rezumat citirii altor carti care ma asteapta pe noptiera.

M-am gandit insa ca ar fi frumos -ca tot am pasit in noul an – sa fac si eu cateva urari celor care inca mai trec prin zona (si pe care eu de altfel ii vizitez, chiar daca de cele mai multe ori nu prea comentez – I’m a silent intruder) . Dar cum am ajuns deja la jumatatea primei luni din acest an… pentru a nu fi acuzata de anacronism si ca sa nu ma „scufund” cu totul in ridicol, m-am gandit sa scriu mai bine o poveste. Adevarata.

Aveam candva o colega. Faina tipa. Genul de fata foarte funny, insa in acelasi timp perfect realista, si pe deasupra o persoana pe care te puteai baza in orice moment – ceea ce e mare lucru la un om. Tipa insa avea o problema majora, sau cel putin ne facuse pe noi sa credem ca are una: nu reusea deloc sa gaseasca persoana potrivita, desi periodic aparea cate un potential The One. Lucrurile mergeau bine o perioada, ascultam povesti siropoase cu „soul mates” si „Fat frumos inaripat” pana intr-o zi in care colega mea aparea si cu o fata hotarata ne anunta ca totul s-a terminat si ca asta a fost cea mai mare dezamagire ever, prin urmare e li-be-ra si evident disponibila pentru ” altul–mai bun” . Cu accent pe mai bun.

Noi, alealalte confidente de suflet albastru -vreo trei la numar, am participat activ la perioadele de ” dupa”. Asta dupa primele relatii. Apoi am abosit. Cand auzeam ” Altu’ ! Mai bun” ne venea sa ne luam campii, caci stiam ce urmeaza. Subtil, am inceput sa  facem cate un apropo colegei si prietenei noastre, sugerandu-i ca poate nu doar bietii oameni sunt vinovati de esecul lamentabil al relatiei lor, ca poate e cazul sa se gandeasca si la ce ar putea ea sa faca diferit pentru ca totusi relatiile sa nu se transforme intr-un fiasco. Insa cu obstinatie colega noastra sustinea ca nu „tipa e gresita” ci ca asta e, barbatii pan’ la urma se dovedesc a fi niste porci, sau cel putin aia pe care i-a intalnit ea. To make the long story short, la un moment dat a aparut si EL, care cel putin pana in momentul de fata s-a dovedit a fi The one si- ca in povesti -„traiesc impreuna fericiti pana la adanci batraneti”.

Povestea asta-i. Pentru ca legatura dintre Anul nou si trecutul amoros al colegei mele s-ar putea sa fie absolut invizibila m-am hotarat sa scriu si talcul povestii – asa, cum apare la fabule morala la final- pentru cei care inca au ramas cantonati in poveste.

La fel ca si colega mea, la inceputul fiecarui an intru senina, increzatoare si entuziasta – cu ideea ca anul cu pricina o sa fie The One, acel An minunat de care imi voi aduce aminte mult timp de-atunci incolo-heheee … pana la adanci batraneti. Si inevitabil, cu cat incep mai bine lucrurile, cu atat sfarsesc mai lamentabil. Undeva, pe parcurs, ma tradeaza.Fara ca eu sa fi gresit cu nimic. Ba , din contra , cu cat m-am straduit mai mult cu atat a fost mai necrutator. Partea rea e ca nici nu ma pot descotorosi de EL ca de un tip cu care ai avut o relatie care nu mai functioneaza. Incerc sa dau pagina , si nu merge. Si astept atunci sa plece in bubuituri de petarde speriat de pocnetul dopului de la sampanie. Iar dorinta de sub vasc am inlocuit-o cu o rugaminte-oarecum imperativa:

Altu’! Mai bun!

Ceea ce va doresc si voua, tuturor!

Later edit: hai ca m-am mai gandit si cred ca totusi exista -sau cel putin eu pana acum am identificat- un aspect care ar putea califica 2009 drept un an bun: cel al vremii . A fost un an fain, cu o succesiune normala si fireasca a anotimpurilor , cu o primavara blanda si calda (poate un pic cam secetoasa), cu o vara frumoasa, uneori torida, alteori cam ploioasa, insa per ansamblu taman buna pentru gradinarit, cu o toamna aramie luuunga si cu o iarna care a debutat fix in decembrie cu niste nameti ca-n povesti, care mi-a amintit de iernile din copilaria mea, care tot un fel de poveste este.

Din punctul asta de vedere 2010 ar putea fi la fel de bun ca 2009. In rest- ramane cum am stabilit! Altu’! Mai bun!

Ciresar

Constat ca in ultima vreme nu reusesc deloc sa ma tin nici macar de gandul cu care am inceput blogul – acela de a scrie saptamanal un articol. Desi intr-o perioada am reusit -poate chiar mai mult decat mi-am propus, acum mi se pare din ce in ce mai greu .

Pai da, e greu sa scrii saptamanal, indiferent de starea ta, de sanatatea ta, de micile sacaieli zilnice sau de marile evenimente ale vietii. E greu sa scrii si cand esti fericit si ai avea chef sa pui intreaga lume intre paranteze, dar e la fel de greu sa scrii si cand esti obosit si  simti ca nu mai vrei nimic, absolut nimic; doar sa dormi.

Cand in sfarsit am simtit ca starea de oboseala s-a mai estompat si  am vrut sa  reiau obiceiul de a consemna cu o relativa fidelitate intamplarile de prin (i) realitate cuvintele nu mai voiau sa se lege. Se incapatanau sa ramana suspendate, gatuite, disparate. Am sters draft dupa draft, am luat-o de la capat-fara succes. Si scrisul asta e o deprindere care se intretine prin exercitiu.Si care se pierde in lipsa acestuia.

Si tocmai in momentul in care imi parea atat de rau ca nu pot sa recompun atmosfera de inceput de iunie, cu cirese la urechi, genunchi juliti si numaratorea inversa ale zilelor ramase pana la vacanta de vara mi-au picat ochii pe un fragment scris de Ana Blandiana – „Ganduri dintr-un cires” (si care a fost publicat de Liternet, deci poate fi citit online , ca toate celelalte texte din Autoportret cu palimpsest  ). Si atunci m-am oprit din scris. Cineva, inaintea mea, reusise sa surprinda minunatele sentimente de inceput de vara-  mult mai bine decat eu vreodata as putea.

M-am întrebat adesea de ce vremea cireşelor apare – în memorie şi în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an – mai marcată şi mai plină de farmec decât vremea altor fructe mai savuroase şi mai strălucitoare. De ce îmi amintesc cu atâta nostalgie culesul cireşelor din copilărie, de ce, şi acum, desprinderea din pom a prunelor sau a piersicilor mă lasă aproape indiferentă, în timp ce alegerea cerceilor roşii direct de pe ramuri reprezintă un ritual şi, în orice caz, un simbol?
Răspunsul mi se pare simplu, evident, fără ca senina lui banalitate să-i diminueze în vreo privinţă emoţia. Cireşele sunt primele, frumuseţea lor este cea dintâi, savoarea lor este a începutului. Apariţia lor se produce – calculată cu grijă – în momentul de exasperare de la capătul unei lungi aşteptări, ele se întrupează din floare în clipa în care nimeni nu mai spera că florile sunt în stare să se transforme în fruct. Globurile lor roşii se rotunjesc şi încep să se coloreze ca o dovadă, palpabilă, în sfârşit, că anul şi-a intrat în matcă şi anotimpul nu va mai putea da înapoi. Ele vin în lume la ora la care lumea este locuită în întregime de dorinţa ca ele să apară, când toate simţurile sunt ascuţite şi încordate pentru a le înregistra şi pentru a se bucura.
De aceea roşul lor apare infinit mai roşu decât roşurile savante ale toamnei, şi rotunjimea lor mai exactă decât a globurilor adevăratei veri, şi gustul lor mai minunat decât gustul minunilor din inima arşiţei. Vremea cireşelor seamănă întru totul cu vremea copilăriei, pentru că este dotată cu aceeaşi acurateţe a simţurilor, cu aceeaşi prospeţime a memoriei, eu aceeaşi fragedă putere de percepţie a minusculelor miracole din care este clădită fiecare oră şi fiecare zi.
Aşa cum din copilărie ţii minte felul cum cădea lumina pe caietul de teme; felul în care se mişca sprânceana bunicului când cânta „Cruce albă de mesteacăn”; felul în care glasul fetiţei din vecini căpăta ascuţimi insuportabile înainte de a izbucni în plâns; felul cum mieuna pisicul care nu mai ştia să se coboare de pe acoperiş; mirosul teiului din curte; forma unghiilor învăţătoarei; gustul laptelui din şiştarul bunicii; căldura grâului din pod; spartul lemnelor pe zăpadă (atâtea şi atâtea fulgurante imagini şi incredibile amănunte, infinit mai puţin importante decât faptele şi sentimentele, uitate, de mai târziu), tot astfel cireşele se întipăresc de fiecare dată în inima speranţei noastre de a o lua de la capăt, în amintirea nerăbdării noastre de a împinge spre soare, spre bine, spre dulce, spre cald, roata anotimpurilor. Mai târziu, ni se pare firesc să vină caisele, şi piersicile, şi strugurii, şi prunele, dar pentru cireşe avem de fiecare dată emoţii, emoţii ce ne marchează şi ne leagă de aceşti copii ai universului fructifer, de aceşti roşii, şi dulci, şi rotunzi, şi mărunţi messia, vestindu-ne de fiecare dată o lume mai bună, chiar dacă scurtă cât un anotimp.  (Ana Blandiana)